Arhivele jurnalului

VIDEO – Vladimir Pustan: Eu știu că trezirea din România nu va avea loc decât în momentul în care preoții se vor întoarce la Dumnezeu din toată inima


Într-un mesaj biblic în care prezintă mișcarea penticostală, pastorul Vladimir Pustan susține că trezirea din România nu va avea loc decât în momentul în care preoții din Biserica Ortodoxă se vor întoarce la Dumnezeu din toată inima.

Rădăcinile istorice ale Bisericii Penticostale


Deși abia în secolul al XX-lea Penticostalismul a luat amploare, extinzându-se în toată lumea, el nu este o mișcare nouă. El reprezintă creștinismul așa cum a fost el la origine. Botezul cu Duhul Sfânt era o experiență a creștinilor primului veac. Era straniu ca cineva să nu fi primit acest botez. „Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ținuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câțiva ucenici și le-a zis: „Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut? Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. Darbotezul cu Duhul Sfant 1 cu ce botez ați fost botezați? le-a zis el. Și ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan”. Atunci Pavel a zis „Ioan a botezat cu botezul pocăinței, și spunea norodului să ceadă în Cel ce venea după el, adică în Isus”. Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în Numele Domnului Isus. Când și-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei, și vorbeau în alte limbi, și proroceau.” (Fapte 19:1-6)

Primul veac al creștinismului a fost veacul de aur al Bisericii Creștine, atât în ce privește trăirea vieții creștine, cât și în ce privește atmosfera spirituală. Aceasta nu înseamnă că toate bisericile au fost la fel și că în sânul lor n-au apărut și unele probleme; bisericile totdeauna au avut probleme; depinde însă de metodele pe care le-au folosit pentru rezolvarea lor.

Cartea Apocalipsei, respectiv capitolele doi și trei vorbind despre cele șapte Biserici din Asia Mică: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea, ne arată câtă deosebire a fost între bisericile creștine din aceeași perioadă și care au existat în același perimetru geografic din Asia Mică.

Istoria celor șapte Biserici ne arată că, încă din ultima parte a primului veac, a început o diferențiere și o distanțiere spirituală între bisericile creștine: atât unele față de altele, cât și față de primele Biserici descrise în Faptele Apostolilor, cum ar fi cazul celei din Ierusalim (Fapte 2:42-47; 4:32-35).

Dacă la sfârșitul primului veac au apărut deja unele deosebiri ne putem imagina denaturările ce-au survenit mai ales în Evul Mediu. Biserica creștină nu numai că a pierdut spiritualitatea din primul veac, dar a adoptat pe parcurs diferite „inovații” fie în numele unei așa zise „tradiții”, fie pe baza unei hotărâri luate de niște consilii bisericești scăpate de sub controlul Duhului Sfânt care și-au permis să adopte învățături și practici nebiblice pentru bisericile ieșite deja din matca creștinismului apostolic.

Mișcările de trezire sufletească, pe care le enumeră Istoria Bisericească Universală începând cu mișcarea montanistă și sfârșind cu mișcarea penticostală și apoi harismatică din vremea noastră, n-au făcut altceva decât să încerce să readucă bisericile la matca creștinismului original, să-l dezbrace de podoabele artificiale cu care a fost îmbrăcat și să-i redea naturalețea pe care a avut-o la început. 

Istoria Bisericească Universală este plină de exemple ale unor treziri sufletești, care propovăduiau morala, pietatea și lucrarea Duhului Sfânt, cunoscută de bisericile creștine în primul veac. Această istorie reprezintă lupta, care n-a încetat niciodată în sânul creștinismului, între lumină și întuneric, între căldură spirituală și indiferență, între principii biblice și doctrine bazate pe autoritatea unei „tradiții”.

Botezul cu Duhul Sfânt este una din doctrinele de bază ale bisericilor penticostale. Dacă vom urmări această doctrină în Istoria Bisericească Universală, vom observa că ea trece ca un fir roșu prin întreaga istorie și că acest botez, practic, n-a încetat niciodată. Dacă el a fost un fenomen general pentru primele biserici creștine din Ierusalim, Samaria, Cezareea, Damasc, Efes și Antiohia, mai târziu el a devenit un fenomen mai rar, manifestat în unele mișcări religioase sau în ungherele ascunse ale unor mănăstiri de către călugării pioși. Existența acestuia, chiar spontantă, demonstrează că Domnul Isus Hristos nu Și-a retras niciodată făgăduințele. Niciodată nu Și-a retras harul Său. „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8).

Montanismul dintre sec. al II-lea și al VI-lea, cunoscut mai mult din relatările dușmanilor săi care l-au combătut, scoțând ăn evidență mai mult părțile negative, a fost o repetare a fenomenului penticostal în zorii creștinismului. Marele apologet creștin Tertulian a fost adeptul acestei înnoiri creștine din secolul al II-lea.

Alte personalități ale secolului al II-lea ca Policarp, Irineu, Iustin Martirul, Origen, au fost martori, adepți sau chiar instrumente ale botezului cu Duhul Sfânt.

Ioan Hrisostom și Augustin din sec. IV-V vorbesc la fel despre această experiență.

Iată câteva mărturii concludente în această privință:

IRINEU (episcop al Lyonului, anul 140 d. Hr.): „Cei desăvârșiti au primit Duhul Sfânt și vorbesc în alte limbi prin Duhul lui Dumnezeu, la fel cum a vorbit și Pavel… Noi am auzit și pe mulți frați din adunările noastre care au darul prorociei și care vorbesc în alte limbi prin Duhul, care dau pe față lucrurile ascunse ale oamenilor și vorbesc despre tainele lui Dumnezeu, și pe acest fel de oameni apostolul îi numește „duhovnicești” deoarece aceia sunt „duhovnicești” după cum a făcut cunoscut Duhul”.

După moartea tuturor apostolilor și după ce s-au scris toate epistolele care ne-au fost rânduite de apostoli, a mai existat totuși darul prorociei și al vorbirii în alte limbi. În orice caz, Irineu a arătat că în vremea aceea s-a putut face o deosebire între creștinii care aveau adeverirea Duhului Sfânt și între cei ce nu aveau această adeverire.

ORIGEN (un teolog de frunte, 185-254 d. Hr.): „…și în zilele de azi se mai păstrează printre creștini urmele Duhului Sfânt… ei izgonesc duhurile rele, fac multe vindecări de bolnavi, și după voia lui Dumnezeu, ei văd multe lucruri care au să vină…”

Aici ni se fac mărtuira că încă în secolul al III-lea de după Hristos, printre creștinii mai existau darurile Duhului Sfânt. Cuvintele „și în zielele noastre” par în orice caz să adeverească faptul că acele daruri erau pe atunci mai rare.

CYRIL (episcopul Alexandriei, 412-444 d. Hr.): „Dar puterea Duhului este aceeași în ea însăși. Totuși ea se descoperă în mai multe manifestări ale puterii, după porunca lui Dumnezeu. La unul, ea se folosește de limba lui pentru a vorbi despre înțelepciune, altuia îi luminează inima pentru a proroci, și din nou altuia i se dă puterea să izgonească diavolii, altora li se dă puterea să explice scrierile sfinte, pe alții îi pregătește pentru ca să poată sluji ca martiri, și deci ea lucrează mereu în alt fel în fiecare din ei…”

Deci, au mai existat și în secolul al V-lea încă o mulțime de daruri duhovnicești de putere, daruri pe care Cyril ni le enumeră cu destulă precizie.

AUGUSTIN (fruntaș bisericesc apusean, 354-430 d. Hr.): „Dar acela care L-a cunoscut pe Duhul Sfânt, acela a fost umplut deodată de El și vorbea în alte limbi, deci nu numai cei o sută douăzeci…”

Această mărturie este extrem de interesantă din punct de vedere teologic, deoarece ea ne descrie exact același lucru pe care noi îl cunoaștem și astăzi ca fiind experiența botezului cu Duhul Sfânt: o umplere instantanee și o vorbire în alte limbi (Fapte 2:4).

Evul Mediu, deși sărac în informații de genul celor ce ne interesează, ne-a păstrat totuși câteva mențiuni, fie că este vorba de practicarea vorbirii în alte limbi, așa cum rezultă din actul de canonizare a unor călugări, cum este cazul Sf. Hilldegard (sec. XIII), Sf. Vincent Ferrier (+1350), Sf. Francisc Xavier (+1552), Sf. Luis Bertrand etc., fie că este vorba de menționarea ei în operele unor autori celebri cum ar fi Thomas Aquinas (+1274) în „Summa Theologiae” și Dante Alighieri (1265-1325) în „Divina Comedie” (Vol. „Paradisul”, cântul XI și XV).

Filip Schaff în „Istoria Bisericii Creștine” și „Enciclopedia Catolică” face mențiuni despre acest fenomen creștin.

Ediția germană a Istoriei Bisericii Creștine Vol. III; pag. 46, scrisă de Sauer spune că: „Dr. Martin Luther a fost profet, evanghelist, vorbitor în alte limbi și tălmăcitor; era într-o singură persoană înzestrarea cu toate darurile Duhului Sfânt”.

Când Luther a fost întrebat despre fenomenul care a avut loc la Rusalii, el a răspuns: „Ei au putut vorbi în limbi diferite… Aceasta a fost una din cele mai mari minuni care s-a văzut vreodată, ca niște simpli pescari să primească asemenea daruri spirituale…”

IOAN CALVIN a recunoscut în vorbirea în alte limbi calea divină instituită de Dumnezeu pentru a evangheliza lumea cu o diversitate de limbi. „Ucenicii au vorbit într-adevăr în alte limbi, altfel, minunea n-ar fi fost săvârșită în ei, ci în ascultători.” Citând textul de la 1 Corinteni 14:2 „cu duhul, spune taine” Calvin declară, la fel ca și Hrisostom, că cel ce vorbește așa o face printr-un „dar spiritual”. El continuă astfel: „sensul este evident. Dacă eu formulez rugăciuni într-o limbă neînțeleasă pentru mine și duhul îmi procură cuvintele, atunci duhul îmi controlează limba și înalță rugăciunea…” Calvin, cu referire la vorbirea în alte limbi, spune următoarele despre teologii care disprețuiau asemenea practici: „În prezent, mari teologi sunt împotriva acestora (vorbirea în limbi) cu o râvnă furioasă. Dar dacă e sigur că Duhul Sfânt a cinstit aici pe cei ce prin Duhul Sfânt au înălțat laude nemuritoare, ne întrebăm din ce fel de duh vorbesc acești reformatori, care se ridică împotriva acestora… Pavel lăuda folosirea limbilor și departe de el este gândul abolirii sau lepădării lor”.

botezul cu Duhul Sfant 2Iată ce scria David Smith, un presbiterian din Scoția, care a fost un mare profesor și scriitor, relativ la hughenoții din Cervennes: „Cele mai izbitoare manifestări ale darurilor duhovnicești în timpurile moderne le oferă „micii profeți din Cervennes la sfârșitul sec. XVII ca și irvingienii la începutul sec. XIX. Ei au experimentat din fenomenul de la Cincizecime după cum este arătat în Fapte. Ei au predicat nu în dialectele lor ci într-o franceză bună.

Neconformistul scoțian Matthew Henry (1622-1714), un mare comentator biblic care a păstorit timp de 25 de ani o biserică presbiteriană, a scris următoarele cu privire la vorbirea în alte limbi, pe lângă cea maternă, deși n-au învățat niciodată o altă limbă: „Ei au vorbit după cum le da Duhul lucruri substanțiale și cu greutate. Ei nu s-au bâlbâit, nu au rostit propoziții fragmentare ci o limbă elegantă, ca și cum ar fi fost limba maternă. Aceasta a fost o mare minune. Ei… care n-au învățat niciodată o limbă străină, n-au fost învățați, nici n-au călătorit în țări străine”. Comentând revărsarea Duhului în casa lui Corneliu, el recunoaște că aceasta a fost caracterizată prin dovada vorbirii în alte limbi. Referindu-se la cele întâmplate la Efes, Matthew Henry dă explicații similare.

Jakob Baumgarten (1706-1757), un teolog și învățat german, descrie astfel o persoană care este plină de Duhul Sfânt: „Creștinii, în urma primirii darului Duhului Sfânt, vorbesc în alte limbi… ceea ce nu poate să însemne altceva decât că ucenicii au fost esențial schimbați prin lucrarea Duhului Sfânt, devenind organe (mădulare) ale Duhului Sfânt, în timp ce înainte erau ale cărnii…”

Binecunoscutul evanghelist Charles G. Finney (1792-1875) mărturisea: „Eu am primit un minunat botez cu Duhul Sfânt. Fără să mai fi așteptat la aceasta, fără a mă fi gândit măcar, Duhul Sfânt S-a coborât peste mine într-o manieră ce părea că-mi străpunge și trupul și sufletul…” Apoi a urmat descrierea a ceea ce a simțit.

Experiențe și declarații similare întâlnim și la alți evangheliști renumiți cum ar fi: D. L. Moody (183?-1899) și R. Torrey (1856-1928).

Material scris de Prof. Dr. Trandafir Sandru în cartea „Trezirea spirituală penticostală din România”